Just Me

Acum câteva zile nu m-am simțit foarte bine. De fapt nu m-am mai simțit atât de rău de prin liceu. Și tot acest rău, într-o dimineață târzie de luni, mi-a adus aminte de trăiri și amintiri din epocă de glorie a liceului. Și nu, n-am să vă vorbesc de amintiri din liceu, ci de dorul de casa părintească.   Știu că sună a clișeu, dar chiar pentru câteva momente mi-am adus aminte de serile comune, banale, dar cu atâta greutate în galantarul amintirilor din casa părintească.    Partea I: tata . Într-o seară normală tata se uita la un meci de fotbal, poate chiar 2-3, programul fiind foarte bine stabilit încă de dimineață. La momentul startului totul era foarte bine pus la punct: fotoliul așezat în poziție corespunzătoare, cafeaua aburindă pe măsuță, țigările și scrumiera în vecinătatea dreaptă a fotoliului împreună cu un pahar gol în care urma să-și pregătească tacticos un șpriț, evident sticlele cu pricina se aflau la îndemâna mâinii stângi. Și printre toate aceste a...

Superb! De la străduțele mici cu clădiri de la 1800-1900, pline de flori, statuile maiestoase din piațetele minuscule până la grandioasele catedrale, piața San Piedro, Basillica, priveliștea din cupolă, arhaicul Colosseum și gigantele forumuri. Într-un cuvânt: Roma.    Un oraș superb cu un aer vechi de vreo 3.000 de ani. Când te afli lângă o istorie atât de veche îți dai seama cât de mic și insignifiant poți fi. Pe de altă parte realizezi ce a putut să facă un popor acum mii de ani și ce a putut să construiască și pe de altă parte cum o parte din populația globului avea orașe de milioane de oameni, iar alții trăiau în peșteri și aprindeau focul cu cremene. Din păcate și acum există aceleași discrepanțe între populațiile globului...numai că acum noi nu mai facem parte din cea de-a doua categorie...    O altă idee m-a năpădit când am intrat în mărețul Colosseum. Un anfiteatru de 55.000 de oameni care veneau să vadă sânge...și cum se omorau sclavii între ei... ...

  Ne-am cunoscut în clasa a IV a, când s-a mutat la Liceul Cervantes la clasa învăţătoarei Anca Haiduc unde și eu eram elevă. N-am să uit părul ei luuuuung, de un blond auriu prins într-o coadă împletită, îmbujorată, cu ochii mari și albaștri, timidă și sfioasă. De atunci au trecut 18 ani, o mulțime de ani, de amintiri, de trăiri, de plânsete, de râsete și de bucurii. Mulți ani am fost cele mai bune prietene, am stat în aceeași bancă, am mers la aceeași facultate, am fost în aceeași grupă. Mulți ani! În acest moment nu mai suntem cele mai bune prietene, dar suntem în același grup de prieteni. Nu mai vorbim zilnic la telefon, nu ne mai povestim vrute și nevrute, nu mai plângem una pe umărul celeilalte. Asta e, viață merge înainte. Stând și așteptând telefonul, multe sentimente m-au încercat. De la amintirile când chiuleam împreună, când ne-au prins fumând în spatele școlii, când am fost la directoare în birou, când ne machiam pe ascuns, când ne plăcea de aceeași băieți, c...

 Ca o continoare la postul trecut, nu mă pot abține să nu comentez profesionalismul jurnaliștilor din această țara. Nu numai că vânează orice bârfă și orice femeie dezbrăcată, mai sunt și lipsiți de cel mai elementar bun simț. Cineva din cadrul companiei Nokia sau a autorităților a furnizat toate salariile angajaților, iar un deștept de jurnalist de la Cluj a publicat liste întregi de salarii, care evident sunt confidențiale. După care evident că și un ziar de București a preluat. Am și eu o întrebare: ce obține/obțin cu asta? Aș vrea să-mi explice și mie...mintea mea îngustă nu înțelege... Și pe lângă toate astea sunt și comentariile care vin tot de la același tip de oameni care nu înțeleg nici măcar 1% din economie, politică monetară și să nu mai zic de de alte domenii economice și financiare; și mai au tupeul să judece oamenii fără să-i cunoască...    Rușine!     Aș vrea să adaug și o parte pozitivă pe care am observat-o: bloggerii și twitteristi dau...

Dragilor, am realizat cu stupoare că suntem un popor care nu poate gândi, nu că nu vrea, ci nu poate. Credem tot ce ne zice mass media cumpărată de politicenii care se luptă pentru putere. Mă întreb de ce mama naibiului se mai luptă, bani nu mai sunt și suntem îndatoraţi până peste cap, cam încă 20 de ani de cap de vacă furajată. Ieri Nokia a anunțat intenția de a închide fabrica de la Cluj din motive enumerate în comunicatul de presă :-), nu intru în detalii. Cert este că a început o nevralgie care s-a întins că o plasă de păianjen în toate colțurile neuronale ale acestei țări. Evident toate discuțiile și speculatiile duc către politică: e devină Boc, ba nu, Tăriceanu, ba nu, Băsescu; ba e PDL-ul, el era la putere; ba primaru', ba mama primarului și cu toată familia lui Băsescu. Oameni buni când noi stăm și îi acuzăm și pe unii și pe alții 2.000 de oameni rămân fără un loc de muncă stabil iar PIB-ul României sărăcește cu 1% (ceea ce este foarte mult). Și tot în acest timp și ...

Cred că subiectul pe care îl abordez azi este unul destul de discuat în secolul XXI. Dar în România, îmi permit să spun, că este diferit şi total ieşit din context. Manageriţele din România sunt foarte diferite de cele din vestul Europei. Nu zic că e uşor să ajungi Director Executiv în ţara noastră ca femeie, dar mi se pare că e un sacrificiu pe care nu mi l-aş asuma.      Am întâlnit femei managerite care n-au viaţă privată şi care stau până la 11 noaptea la birou şi au pretenţia ca şi echipa să stea până la ora aia sau chiar mai mult. N-au copii şi nici tu nu trebuie să ai, la ce-ţi trebuie! N-au viaţă sexuală şi sunt nervoase tot timpul, de ce să avem nevoie de bărbaţi, suntem femei independente. Ei...şi de aici începe dramă emoţională prin care trec o grămadă de oameni care au astfel de şefe. Dragele mele feministe fără viaţă, angajaţi-va în echipă fete/băieţi cu acelaşi tel în viaţă: munca înnobilează!      Şi pe lângă faptul că stau până ...

Ei bine aşa cum descrie şi titlul postului, am fost copilot de raliu :-). Pentru 5 minute pe circuitul de la Ciolpani, pe traseu de macadam, am trăit o experienţă cât se poate de interesantă. Am fost copilot pentru echipa Napoca Rally Acadamy, într-un Mitsubishi Evo. Şi am avut plăcerea sa fiu în dreapta pilotului Bogdan Marişca (care este şi un om extraordinar). Experienţa este senzaţională, curbe cu 60 la oră în derapaj cu frâna de mână, praf în spate, tot tacâmul :-), eu toată un zâmbet. Dar supriza am avut-o când m-am văzut pe filmuleţ, faţa mea exprima totul. Faţă de copil care are cea mai "mişto" jucărie şi nimeni şi nimic nu-i poate distrage atenţia. Vă rog sa analizaţi cu atenţie poza: Mitsubishi Evo de raliu: Aşadar, dacă aveţi ocazia n-o rataţi!